Cateodata am senzatia ca sunt in trecut, ca sunt alaturi de oamenii dragi pe care ii iubesc si pe care pe unii dintre ei i-am pierdut fara voia mea. Asta probabil a fost cea mai trista amintire ce mi-a ramas, dar asta nu inseamna ca nu imi amintesc cu bucurie si emotie momentele pe care le-am petrecut alaturi de ei. Au existat momente cand pur si simplu imi era teama sa vorbesc despre ceea ce simt, despre ceea ce vreau eu de fapt sa fac si de ce nu de ceea ce mie inca imi lipseste si nu am avut cu ce sa inlocuiesc acea lipsa.
Cred ca toti ati trecut prin asemenea momente, unele mai usor de suportat, iar altele atat de grele incat simteai ca inima ta vrea sa-ti strapunga pieptul si sa fuga undeva departe, unde sa nu o atinga nici o veste proasta, nici macar acele vesti care aparent par placute, dar care totusi iti lasa un gust amar si nu ai cum sa schimbi acea intamplare.
Astazi am avut din nou aceeasi senzatie, pe care am avut-o aproape in fiecare zi dupa ce binica mea a plecat printe ingeri si am ramas singura. La urma urmei nimeni nu-i poate inlocui acea prezenta si acele urme pe care ea mi le-a lasat cu foarte multa grija si pasiune. Cred ca daca as putea sa intorc timpul as face acest lucru fara sa ma mai gandesc si fara sa-mi mai pese de ceva…
Adaugă un comentariu