Că tot am scris în articolul trecut despre lipsa zăpezii mi-am amintit cât de simpatic era motanul meu când se juca în mormanele pufoase de nea. Știu că poate suna foarte ciudat pentru cineva ce nu a crescut pisicuțe sau animăluțe în general. Dar am observat că motanul meu se bucură de zăpadă ca și mine.
Parcă am avea același suflet jucăuș când dăm cu ochii de fulgii de nea. Înainte am crezut că se temea de zăpadă, mai ales că deseori îl vedeam cum se scutură pe labuțe ca să între în casă și își curăță blănița ore în șir de parcă nu o mai spălase de foarte mult timp.
Oricum cele mai frumoase chestii le-am observat la micuțul meu motan. Și tot de la el am învățăt să mă bucur cu adevărat de lucrurile mărunte și simple din jurul meu. Anul trecut până să înțeleg ce se întâmplă am stat mult timp uitându-mă la toate mișcările pe care le făcea. Și asta nu pentru că sunt eu obsedată de pisici, ci pentru că îmi place să văd lucruri noi în comportamentul animăluțelor mele.
Anul trecut am observat că motanul meu e mai rău decât un copil. Îi plăcea atât de mult să țopăie prin noienele de nea încât uneori îmi era extrem de greu sa-l iau în casă și să-l hrănesc. Asta m-a făcut să-l urmăresc îndeaproape comportamentul și în același timp să mă bucur cu el de minunăția numită zăpadă.
motanul jucaus
În schimb îmi pare foarte rău că nu mi-a trecut prin minte să-l filmez și să păstrez filmulețele pentru zile ca acestea în care ar trebui să fie zapadă, dar nu este și se lasă asteptată.
Adaugă un comentariu