Cred că pentru mine scrisul pe blog a devenit mai nou sport național. Cred că nu trece zi și hopa mai postez și eu ceva pe bloguri. Poate că în ultima perioadă nu am avut suficient timp pe cât mi-aș fi dorit să stau și să scriu. Uneori scriu până și cele mai mici idei pe care le am.
Asta pentru că îmi place să le păstrez pe toate undeva și să le regăsesc în acele momente când nu am nici un fel de idee. Poate pare puțin absurd, dar chiar m-am obișnuit să scriu aici toate chestiile care îmi plac, toate lucrurile ce nu-mi dau pace și de ce nu toate acele minuni pe care le observ în fiecare zi.
Cu toate astea sunt momente în care nu doresc să fac absolut nimic, ci doar să stau și să privesc pe fereastra. Pentru o persoană cu foarte multă energie asta reprezintă doar o prostie care nu poate fi remediată. Dar mie nu! Mie îmi place să privesc cerul chiar dacă nu sunt afară și chiar daca sunt nevoită să o fac de la o fereastra oarecare.
În acel moment în care privesc cerul mă simt liberă. De fapt simt că aparțin acelei lumi fără capăt, acelei lumi în care totul pare interminabil. Poate într-un fel sau altul cine știe câte transformări au avut loc în viețile mele anterioare.
Cine știe de unde vin și încotro ma îndrept… Asta este greu de spus, mai ales că în lumea asta mare am parte de opinii și opinii. De parcă nu toate lucrurile sunt la fel, nu toți avem același dumnezeu sub soare, nuuu, nu… e doar o aparență. Omul se strică doar din vina lui, crede că știe tot, dar se împiedică de propriile greșeli.
Oricum eu nu mai am nimic de spus despre asta, doar ma bucur de cerul meu cum de altfel o fac în fiecare zi… Că doar de ne bem cafeau împreună zâmindu-ne unul celuilalt și admirăndu-ne…
Adaugă un comentariu