A trecut atât de mult timp de când nu am mai vorbit cu unul dintre prietenii mei apropiați. Nu știu de ce, dar toate lucrurile astea urâte se întâmplă numai din vina mea. De câte ori a încercat amicul meu să dea de mine nu a reușit…
Ba eram ocupată cu munca de la birou, ba aveam treabă multă acasă și tot așa. Data trecută când el a reușit să mă sune eu nu am putut să-i răspund și m-am întristat. De aceea după câteva ore de gânduri întortochiate am reușit să-i scriu un articol pe unul din blogurile mele preferate.
Cum nu prea înțelege româna am fost nevoită să-i traduc totul în engleză. Nu îmi pare rău că am făcut acest lucru, ci de fiecare dată mă întreb dacă oare citește ceea ce îi trimit. Până nu demult ne împărtășeam problemele, tristețile, bucuriile, dar mai ales realizările. Am fost atât de fericită când am văzut că a început să se dezvolte și mai mult decât își putea el imagina.
Nu mai puteam de fericire și cred că dacă ar fi fost în fața mea aș fi sărit în brațele lui de atâta fericire. Încă de la începutul relației noastre de prietenie l-am considerat ca pe un frate, mai ales că este mai mare decât fratele meu doar cu un an. De fiecare dată când vorbeam cu el mă simțeam de parcă vorbeam cu fratele meu, nu cu un străin pe care abia îl cunoscusem.
Câteodată zâmbesc deoarece el încearcă să afle mai multe detalii despre mine numai că eu nu sunt atât de vizibilă ca și el. Pentru mine cel puțin lucrurile stau altfel. Nu îmi place să apar așa în public, în special dacă nu am un scop bine definit.
Și pentru că m-a mâncat limba și i-am promis că odată și odată o să ne vedem fac eforturi pentru a-mi strânge banii necesari pentru a-i vizita țara. Oricum vizita în țara lui e o promisiune mai veche făcută unei persoane foarte dragi.
Cum persoana în cauză nu mai este am rămas să lupt singură pentru a-mi duce la îndeplinire dorința. Știu că am început să visez cu ochii deschiși, dar cel puțin așa mai pot spune că trăiesc. Amice nu uita cât de curând ne vom vedea…
Adaugă un comentariu