Fac ce fac si ma gandesc cum ar fi fost daca bunica mai era aici. Cu siguranta nu as fi avut atatea temeri si mi-as fi gasit curajul necesar pentru a merge mai departe, chiar daca uneori lucru asta pare imposibil. Nu sunt un om care sa stie totul sau despre toate, dar intotdeauna am ascultat de ceea ce imi spunea bunica si de faptul ca intr-o zi voi fi nevoita sa invat din toate cate putin, caci numai asa voi face fata viitoarelor provocari. In momentele alea cand invatam anumite lucrusoare de la ea nu mi-am imaginat niciodata ca pe parcursul anilor voi avea parte de foarte multe provocari. Pe atunci nu eram decat o pustoaica fascinata de povestile bunicii, de intamplarile si experientele ei acumulate din timpul vietii, dar nici o secunda nu m-am gandit ca ceea ce ea imi relata atunci imi va fi de folos candva.
Recunosc faptul ca nu am stat mult timp impreuna, dar de fiecare data vacantele erau cele mai speciale momente din viata mea, mai importante decat Craciunul si agonia lui mos Craciun, mai importante, chiar, decat ziua mea de nastere. Sunt lucruri in viata, pe care le accepti asa cum sunt, pe altele le modelezi, iar la cele ce nu sunt bune pentru tine doar renunti. Cam asa se intampla si cu persoanele din jurul nostru, numai ca mai exista o categorie de oameni, pe care nu poti sa-i numesti decat oameni speciali, care te vrajesc si te fac sa te simti minunat in prezenta lor, iar in lipsa sa te topesti de dorul lor. In categoria asta este inclusa si bunica si poate ca daca as fi avut mai mult curaj la momentul potrivit i-as fi impartasit poate din secretele meseriei ei.
A stiu bunica ce a stiut. De la ea am invatat sa improvizez in orice moment si sa-mi ascund emotiile. Cateodata ma gandesc cum am putut sa ma transforma asa brusc de pe o zi pe alta, doar din cauza unor probleme, pe care in momentele alea tulburi nu am stiut sa le gestionez. Cum am putut sa ma transform in halul asta si unde naiba s-au dus toate acele chestii, pe care eu le credeam minunate? Oare cand le-am lasat sa scape?
Adaugă un comentariu