A trecut o saptamana si nu reusisem inca sa-mi vad nazdravanul, gogosica mea care-mi face zilele mai frumoase. Am facut tot ce am putut si ieri am dat o fuga pana la tara. Stiu ca nu a fost frumos din partea mea sa ajung tarziu la birou, dar nu mai puteam sa stau fara al meu dracusor. I-am cumparat bombonicile lui preferate si fugi repede acasa. Si desi nu stau chiar atat de departe tot drumul mi s-a parut un adevarat calvar.Nu puteam sa ma linistesc, ma gandeam oare ce face in acele momente, daca isi mai aminteste de mine. Am spus-o si cred ca o mai spun de o suta de ori, nici daca era copilul meu nu cred ca-l iubeam atat de mult sau poate ca imi aminteste foarte mult de ceva placut din viata mea, de care nu m-am putut bucura.
Uneori regasim lucurile sau oamenii pierduti in oamenii de langa noi, chiar daca asta pare putin deplasat stiu ca pe deoparte am dreptate, iar alteori nu, intrucat nici lucrurile si nici oamenii pierduti nu ii mai poti recupera. Dar asta ma face sa lupt in asa fel incat sa nu pierd amintirile lor. Fiecare are farmecului cu atat mai mult cand stii ca ai pierdut ceva si nu il mai poti avea. Mai intai ai sentimentul ciudat, apoi incerci sa te gandesti ca nu este adevarat, ca mai apoi sa incepi sa te inveti cu acea lipsa a celor ce nu mai sunt.
Dar revin la nepotul meu, caci el este cel mai important acum. Am plecat cu maxi taxi acasa si in cele din urma dupa aproximativ 45 de minute am ajuns acasa. M-am dus mai intai acasa la ai mei parinti sa-i salut si bineinteles sa-mi vad fratele. Dupa aceea m-am indreptat catre micut. Cand am ajuns la el acasa, bunica se chinuia sa-l bage la somn, dar cand mi-a auzit vocea si mi-a vazut umbra in camera lui nu stiu cum a facut, dar din doua salturi nu mai era in pat. Bunica speriata incerca sa tina pasul cu a mea gogosica, numai ca pana sa-si dea ea seama ce se intampla, David al meu a si ajuns in fata usii.
Si tocmai in acel moment cand m-a vazut ca am intrat pe usa a si zburat fericit in bratele mele. Nu mi-am inchipuit niciodata ca ii va fi atat de dor de mine, cu atat mai mult ca nu am mereu timp sa ajung la el la tara. Dupa ce s-a calmat din toata acea veselie i-am daruit si bombonicile din jeleu. Cred ca a fost cea mai frumoasa primire, pe care mi-a oferit-o cineva, inca si acum am in minte zambetul lui si privirea lui luminoasa. Si uite asa am mai adaugat un dar la cele primite de la ingerul meu pazitor.
Adaugă un comentariu