Nu știu dacă voi reuși să mă abțin și să nu încep să plâng. Știu că merit tot ce mi se întâmplă acum și mai știu că lumea mea s-a destrămat încet, încet, puțin câte puțin. Mă întreb dacă oare mai are rost să mai am încredere în oameni. Am tot încercat să văd unde greșesc și mi-am dat seama că totul este în zadar.
În cine să mai am încredere și în cine nu? Am ajuns să nu mai știu ce îmi doresc sau dacă ceea ce îmi doresc e bine sau rău. Probabil că una din marile mele greșeli a fost să-mi amân călătoria și în același timp oarecum studiile. Și eu care am crezut că totul va fi bine mi-am dat seama că am greșit total și că lucrurile din jurul meu au luat-o razna.
Nu regret faptul că nu am plecat, ci regret că am avut prea multe așteptări de la persoane care au reprezentat ceva pentru mine. Nu cred că am exagerat sau că am spus ceva greșit, dar parcă nimeni nu vrea să înțeleagă așa cum mă simt. Toată lumea vrea să schimbe câte ceva de la mine, dar eu nu mă mai simt în stare să mai fac nici un pas.
De câte ori am îndrăznit să fac câte ceva mi s-a spus că am greșit, că nu-i complet și am dat numai de oameni nemulțumiți. Și așa am ajuns să încerc să împac pe toată lumea mai puțin pe mine. Toată lumea are senzația că mă cunoaște și totuși ei nu cunosc nici măcar un sfert din mine…
La urma urmei de ce să-i las să mă cunoască? Ca să poată să mă dezamăgească și mai mult?! Nu, mulțumesc! Mă descurc și singură cu ceea ce am de făcut. Am înțeles că nu sunt perfectă, dar asta nu înseamnă că o să mai las pe cineva să mă rănească, să mă jignească.
De aici înainte am să încep să mă descurc singură, să nu las sentimentele la suprafață și să fiu puternică. Mi-e din ce în ce mai clar – cine e puternic nu are sentimente, iar așa voi deveni și eu. O să am suficientă răbdare să-mi îngrop toate sentimentele, să le fac să dispară ca și cum nu ar fi existat niciodată… Iar asta e ultima promisiune pe care mi-o fac…
Adaugă un comentariu