Zilele acelea au fost cele mai complicate pentru mine. Cu toate ca incercam sa par in ochii tuturor o persoana puternica, fara teama, fara sentimente, pe interior eram praf. Nu mai eram buna de nimic, nu ma puteam concetra la munca de la birou, lucrurile se complicau un pic si pe acolo. Am trait cu speranta ca nu o sa dureze foarte mult timp aceasta situatie delicata. In acele momente nu ma puteam concentra pe ceea ce era cu adevarat necesar si important pentru mine. Cea mai grea lupta a fost cu mine, cu ale mele ganduri, cu inima asta care ma zapaceste de fiecare data cand ma hotarasc sa ma opresc la anumite lucruri. Nici nu au trecut bine doua, trei luni de la operatia tatei de ulceri ca a trebuit sa-l ducem din nou la operatie. La fel de multe griji, la fel de multe ganduri si tot la fel de multe drumuri la spital.
Ma intreb cum a rezistat mama asa, caci ea a fost cea care s-a ocupat de tot, de drumuri, de spital, de starea tatei si nu in ultimul rand de noi. Ce o fi fost in sufletul ei, cand toate aceste probleme au coplesit-o? Nu am raspuns si nici nu ma pot pune in situatia ei, de fapt nici nu imi doresc asta. A fost o prostie din partea mea ca am stat departe de ea atat de mult timp, nici nu am mai vorbit ca inainte. Mereu pusa pe drumuri, mereu cu munca mea in gand am uitat sa fiu om, am uitat ca am sentimente, am uitat sa fiu eu. Poate ca asta m-a indepartat si mai mult de familie. Si acum ca si atunci inca nu am timp pentru ei, inca nu ma regasesc nici dupa atata timp, inca nu pot face eforturi pentru a uita anumite lucruri si inca nu am curaj suficient pentru a ma gandi la viitor.
Adaugă un comentariu