Azi nu am chef de nimic, poate este de vină și vremea de afară, poate… Dar azi mă simt abandonată și mi-aș dori să mă retrag undeva unde nimeni să nu mă cunoască, nimeni să nu-mi spună nimic, nimeni să nu știe nimic. Mă străduiesc de ceva timp să fac pe plac tuturor, dar eu nu mă mai simt în stare să fac ceva și pentru mine.
Am epuizat orice resursă de energie pe care aș fi putut să o am. Mi-am dat seama că nu este deloc bine să fii dependent de persoane, și nici chiar de obiecte. La fel ca și în cazul obiectelor și oamenii dispar la fel de repede. Unii cu regrete, iar alții cu zâmbetul pe buze, cât nimeni să nu zărească durerea și tristețea lor.
Unii au puterea să meargă mai departe indiferent de probleme, de obstacole, alții cerșesc o mână de ajutor și se întind către o rază de lumină. Cum ar fi fost dacă nu ar fi existat disprețul unor oameni? Cred că era totul perfect… perfect și simplu. Iar tristețea unora cu siguranță nu ar fi existat.
Când credeam că am scăpat de toată tristețea atunci am descoperit ceva și mai dureros. Mi-am zis că nu trebuie să-mi fac griji, că totul va trece de la sine… Probabil că va trece, dar va lua cu ea o parte din mine, o parte din acel colț de fericire ce abia mai licărea sfiită la marginea sufletului.
Nimeni nu își va face griji într-o zi dacă am să dispar, dar înainte de asta am să-mi îndrept fiecare greșeală împarte, am să muncesc pe brânci și am să cunosc fiecare durere în parte. Nu o să-mi fie nici frică, nici teamă de ceea ce mă așteaptă la capătul acestui drum, ci doar am să mă pregătesc să devin cea mai bună variantă a mea.
tristețea pe care o simt
Nu vreau să mă mai mint singură și nici nu vreau să mai trăiesc prinsă într-o cursă de incertitudini. Mă pot descurca foarte bine și singură, fără sprijin și fără aparența ajutorului unor persoane. Nu am nevoie de disprețul nimănui. Toate astea la un loc m-au secat de energie și m-au făcut să urăsc tot ce se întâmplă în jurul meu.
Adaugă un comentariu