Astazi am primit o veste minunata, iar asta ma face foarte, foarte fericita. Azi am aflat ca a mea pasiune de a face poze are printre multe altele si roade, de care eu sa ma pot bucura de ele. Daca la inceput ma gandeam la pozele mele, doar ca la acele momente de relaxare in care pot face lucruri interesante si pot prinde cadre superbe, ei bine de curand am aflat ca pot face din a mea pasiune si un posibil loc de munca intrucat am vazut si am inteles ca pot scoate bani frumosi din aceasta oportunitate.
Nu am crezut ca sunt in stare sa fac acest lucru, dar acum dupa ce am trecut dupa prima incercare, parca totul e altfel si parca imi doresc asta din nou si din nou, fara oprire. La inceput m-am temut putin pentru ca nu eram sigura ca pot sa rezist la tot stresul si la tot programul asta prelungit. Chiar nu e usor sa stai si sa pierzi o noapte, iar odata cu trecerea timpului imi dau seama ca al meu organism imbatraneste si nu mai rezista chiar atat de bine in conditii de stres, dar mai ales la odihna limitata. Cu toate astea, in acea seara m-am simtit perfect si nici macar nu am avut nevoie de foarte multe cafele, iar de energizante nici nu s-a pus problema.
Iti ia ceva timp pana te obisnuiesti cu gandul ca trebuie sa faci o munca buna si ca trebuie sa rezisti in acele conditii, pe care daca le gestionezi bine ai toate sansele sa scapi de probleme, iar oboseala nici sa nu o simti. Pana sa ajung la locatia respectiva ma temeam ca nu cumva sa se intample ceva rau si sa nu ma pot descurca, dar odata ajunsa acolo nici oboseala n-am simtit, nici teama, nici un fel de sentiment, eram doar eu si al meu aparat.
Nu stiu cum am facut, dar m-am simtit extraordinar in acele momente, chiar daca nu mai pusesem geana pe geana de aproape 24 de ore. Eram acolo in picioare, cu aparatul si incercam sa obtin cele mai bune cadre, cele mai bune poze incat sa nu-mi dezamagesc prietenii care m-au recomandat si nici clientii, care ma plateau pentru acele incadraturi.
Pentru altii poate acele cadre realizate cu aparatul nu insemna nimic, pentru mine fiecare cadru, fiecare poza reprezinta o parte din mine, din creativitatea mea, o parte din perceptia mea, o parte din ceea ce eu reprezint. Oare cum as putea sa-mi bat joc de mine? Cum sa-mi bat joc de acele poze. Si probabil va intrebati de ce nu le numesc fotografii? Din partea mea, raspunsul este simplu, inca nu am ajuns la acel nivel incat sa-mi permit ca din fiecare poza sa fac cate o coperta de revista.
Pentru asta am nevoie de mult mai mult, in primul rand de mult mai mult timp alocat pentru invatarea de noi tehnici de fotografiere, de editare si asa mai departe. Nu am cum sa am pretentia sa spun ca realizez fotografii din moment ce eu nu am foarte multa practica. De aceea am spus de fiecare data ca experienta si tot ce tine de a ta dezvoltare o poti obtine doar cu ajutorul a ceea ce unii dintre noi numesc practica. Mai jos o sa va las cateva poze, pe care le-am facut la primul meu eveniment.
Adaugă un comentariu