Toata copilăria mea m-am gândit cum va fi atunci cand voi creste mare si cum ma voi comporta in aceasta societate, care uneori pare ciudata. Pe atunci nu eram sigura ca vreau sa fac ceva important. In acele momente ma gândeam numai la faptul ca vreau sa ajung ca a mea bunica, practic acest vis devenise obsesiv si aveam o nerăbdare pe care nu mi-o pot explica acum la maturitatea mea, poate nu prea coapta.
O văzusem intr-o zi pe bunica la televizor… aaa, stați liniștiți nu a lucrat in televiziune niciodată, ci pe scena diferitelor teatre din toata tara. Cam așa a început pasiunea mea pentru teatru si bineînțeles bunica a avut grija ca in fiecare vacanta a mea si concediu al ei sa ma învețe cate ceva din scumpa ei meserie.
Imi amintesc si acum de costumele pe care le aducea sau pe care chiar ea le crea pentru a ma face pe mine si pe verișoara mea sa ne apropiem mai mult de teatru, de citit si de ce nu de frumoasa arta, de care pe atunci nu stiam mai nimic cei drept. Dar saraca bunica se chinuia sa ne implementeze rădăcini sănătoase, asa cum afirma chiar ea in fata celorlalți.
Am avut poate cea mai frumoasa copilărie si daca nu as spune asta probabil as fi catalogata drept cea mai ipocrita ființă din lumea asta. Cu fiecare an ce a trecut am înțeles ca dorința mea de a merge pe urmele bunicii devine mult mai strașnică, iar eu devenind o persoana mult mai ambițioasă fără sa îmi dau seama.
Adaugă un comentariu